Noutăţi

„Păunul Patriarhiei” – Părintele Andrei Scrima (1925-2000)

COM_COMMENTS_COMMENTS_COUNT

Caractere rămase

Cancel or

Autor: Florin Duțu

Dintr-un adolescent ateu, aromânul Andrei Scrima „s-a convertit brusc la religie, evoluând, ulterior către forma mistică” (V.Anania), în timpul refugiului său în Argeș din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci „a avut un puternic șoc, datorită câtorva bombe căzute în preajma sa” în timpul bombardamentelor anglo-americane. A urmat perioada de formare teologică în cadrul mișcării duhovnicești „Rugul Aprins”, care ducea lupta cea bună mânuind „armele Duhului”, în principal Rugăciunea lui Iisus. Tânărul Andrei Scrima ajunsese la convingerea că „împotriva comunismului nu există altă armă de luptă decât Hristos.” A devenit astfel un călugăr erudit, „un om al cărții și bibliotecii”, „stilat în maniere, îngrijit îmbrăcat, e cu totul altfel decât ceilalți îmbrăcați în haină călugărească”, se spunea despre el.

Citește mai departe...

Misiunea în Ardeal - manuscris inedit

COM_COMMENTS_COMMENTS_COUNT

Caractere rămase

Cancel or

Autor: Părintele Arsenie BOCA

„Întoarceţi-vă acasă la confesiunea ortodoxă şi aşa tot neamul prinde putere pentru ziua care are să vie!”

Părintele Arsenie BOCA (1910-1989)

Citește mai departe...

Iisus țara mea

COM_COMMENTS_COMMENTS_COUNT

Caractere rămase

Cancel or

Autor: Nichifor CRAINIC

Pictorii timpurilor L-au zugrăvit şi chipurile Lui nu seamănă două între ele. Gânditorii L-au analizat şi concluziile lor se bat cap în cap. Misticii L-au imitat în nervii şi-n carnea lor, fiecare într-un fel deosebit. Sfinţii – în faptele lor, şi faptele lor sunt fărâmituri din fapta Lui. Popoarele L-au primit şi fiecare L-a împământenit după firea Sa. Şi totuşi, în milioane de feluri şi chipuri, Hristos e unul şi acelaş: ca flacăra focului, care îşi schimbă conturul cu fiecare clipă pe care o pâlpâie, şi coloarea după lemnul pe care-l mistuie.

Citește mai departe...

Sfântul Nicodim și Mănăstirea Tismana. Amintiri din Oltenia

„Toate mănăstirile noastre, splendide monumente ale geniului nostru artistic, au fost aşezate în locuri chibzuit alese după criteriul frumuseţii, dar niciuna într-un cadru atât de romantic ca Tismana, cea dintâi ctitorie voievodală din ţara noastră, împreună cu Cozia. Cel care a aşezat-o sus, pe platforma de piatră, sub stânca Stârmina, a avut ochi de mare poet şi de strateg. Că solitarul Nicodim era de origine grec ori sârb, rudă cu ţarul Lazăr, că s-ar fi refugiat la noi pentru a scăpa de demnităţile eclesiastice, pe care i le oferea acesta, e o legendă care n-are prea mare însemnătate. Suntem în epoca solidarităţii ecumenice, ameninţată din toate părţile. Vlaicu-Vodă l-a primit ca pe un apostol. Vremea era grozavă. Turcii cotropiseră Balcanii, dar Bizanţul încă nu căzuse. Regii Ungariei catolice presau noul stat român cu pretenţii de solidaritate profitoare. Papa îşi înfipsese ordinul Ioaniţilor în Banatul Severinului pentru a ne lua cu asalt. În sensul consolidării interne, Alexandru Basarab înfiinţează Mitropolia de la Argeş. Peste zece ani se înfiinţează, împotriva propagandei catolice, mitropolia de la Severin a Olteniei. Severinul trecea, după raportul de forţe, când la noi, când la unguri. În asemenea împrejurări soseşte călugărul Nicodim. Ceea ce e sigur, e că venea de la Muntele Athos, cetatea spirituală a răsăritului. Rânduiala lui Vasile cel Mare sta la temelia acestei celebre republici monahale. În veacul al XIV-lea, de care e vorba, Athosul trăia o ultimă strălucire intelectuală, pe care i-o da lumina ultimului mare filosof bizantin, Grigore Palama. Biograful lui Nicodim ne spune că era un om de mare cultură, un orator strălucit şi un artist caligraf, cum îl arată de altfel opera sa vizibilă în Muzeul de Artă. Fără îndoială, un discipol al lui Palama, care aducea în cultura română începătoare lumina Athosului şi neînfrânta dârzenie antipapală. Nu trebuie uitat că în această vreme, papalitatea însemna, pentru orient, cruciadele, care devastaseră pe rând Imperiul Bizantin.

 

Vodiţa sfârâmată de urgia timpului, Tismana şi Cozia, întemeiate de acest aprig apostol, a cărui personalitate a impus voievozilor români de la Vlaicu până la Mircea cel Bătrân, sunt mănăstiri concepute ca cetăţi spirituale şi militare totodată...”  (Sfântul NICODIM şi Mănăstirea TISMANA)

 

„TÂRGU-JIU, pe lângă centru industrial, e destinat să fie un atractiv popas al turismului prin fermecătorul şi variatul pitoresc al regiunii, a cărui valorificare a început, prin marile aşezăminte industriale, şi prin operele lui Constantin Brâncuşi, care fac din ce în ce mai cunoscut oraşul. În vecinătate e satul lui de naştere, Hobiţa din comuna Peştişani. Femeile din partea locului ţes sufletul oltenesc în chilimuri fără asemănare de frumoase, bărbaţii cioplesc cu măiestrie lemnul ca acel ingenios Antonie Mogoş, a cărui capodoperă de casă uimeşte în Muzeul de artă populară din capitală.

 

Din mijlocul lor s-a ivit Constantin Brâncuşi să şlefuiască din motivele spontane ale artei gorjene rafinamente sculpturale de celebritate mondială. Brâncuşi e un sculptor filosof. El nu crează forme imitând natura ca fenomen vizual, ci simboluri ale formelor, întrevăzute în ceea ce natura are esenţial. Intuiţia lui filosofică îl determină obsedant să dea la o parte rând pe rând tot ceea ce este accesoriu într-o formă, reducând-o la elementul ei permanent. O formă netezită până la extrem de Brâncuşi concentrează în ea toate variantele similare din natură, fie că o intitulează Pasărea măiastră, fie că-i spune Sărutul. Uneori, voind să dea simbolul erosului, care e principiul vieţii, ca în Sărutul din muzeul de artă al Craiovei, artistul sfârşeşte într-un echivoc, care poate scandaliza fără voia lui. Dacă mintea rudimentară vede în asemenea operă un scandal, mintea cultivată o înţelege ca pe un simbol al esenţialului biologic al vieţii.

 

La Târgu-Jiu, oraşul patriei sale natale, Brâncuşi se manifestă ca un pedagog de înalt rafinament. Patru opere alcătuiesc faima artistică a oraşului, aşezate urbanistic pe o linie diametrală, care, începând cu Masa Dacică de pe malul Jiului, se continuă pe aleea principală a parcului public cu cele două rânduri de scaune şi cu Poarta Sărutului, pentru a sfârşi în marginea cealaltă cu Coloana recunoştinţei nesfârşite. Masa Dacică e, în ansamblul ei, o armonie de forme rotunde desăvârşite. La mijloc, două pietre de moară suprapuse sau, mai degrabă, de râşniţă uriaşă, evocând simplitatea strămoşilor vechi, care n-aveau altă unealtă de măcinat făina. Împrejur, 12 scaune alcătuite din câte două calote invers lipite, cu o bază pe pământ şi cealaltă în sus, ca 12 pâini rotunde, tăiate în jumătate. Primitivismul şlefuit al acestei mese evocă istoria primordială a poporului nostru. În continuare, Aleea scaunelor e compusă din forme piramidale, răsturnate vârf în vârf, cu baza deasupra, oferindu-se odihnei. Poarta Sărutului, arc de triumf din piatră masivă, e decorată cu medalioane în relief, fiecare închizând un ou tăiat în două, simbol care, dacă poate stârni echivocuri, e totuşi magistral plasat la intrarea unui parc public. În linie dreaptă, dincolo de centrul oraşului, Coloana recunoştinţei nesfârşite, stâlp înalt de 30 de metri, stilizat din fragmente romboidale, după modelul celor care susţin streşinile caselor ţărăneşti din regiune. Brâncuşi a ridicat-o în memoria eroilor căzuţi pentru patrie. Şi n-a găsit ca simbol recunoştinţei ceva mai potrivit decât acest motiv zămislit de însuşi sufletul poporului oltean.

 

Cu aceste patru monumente publice, faimoase de-acum încolo în lume, Constantin Brâncuşi şi-a întipărit geniul în oraşul Târgu-Jiu...” ( TÂRGU-JIU şi CONSTANTIN BRÂNCUŞI)

 

Textele publicate în această carte au fost scrise de academicianul Nichifor Crainic (1889-1972) în perioada comunistă a anilor ’60, când a putut să călătorească şi să revadă frumuseţile ţării, după cei cincisprezece ani de închisoare (1947-1962). O parte dintre acestea au fost publicate în revista Glasul Patriei, singurul loc unde avea voie să publice. Alţi colaboratori ai revistei au fost: Constantin Noica, George Călinescu, Ion Vinea, Radu Gyr, Şerban Cioculescu, Păstorel Teodoreanu, Pr. Dumitru Stăniloae, Ep. Teoctist etc. Era destinată exclusiv românilor din străinătate.

 

La 18 martie 1972, Nichifor Crainic îi scria lui Pamfil Şeicaru, care se stabilise la Madrid (Spania), o scrisoare în care i se plângea de faptul că nu poate să publice nimic în ţară, ci doar la Glasul Patriei, unde era redactor şef de secţie:

 

„Pe mine m-a durut necontenit ruperea prieteniei cu tine. N-aş fi vrut să mor fără să ne îmbrăţişăm măcar sufleteşte... La vârsta ta, ai nevoie ca să te împaci cu ţara. Eu nu-ţi scriu ca să te convertesc fiindcă sunt eu însumi un nedreptăţit în ţara mea unde n-am voie să scriu decât la «Glasul Patriei», iar de scriitorii semidocţi de azi sunt socotit «reacţionar»... (ACNSAS, fond Info., dosar 233726, vol. II, f. 200).

Cele cuprinse pentru prima oară în prezentul volum au fost extrase direct din manuscrisele sale şi pot fi considerate amintirile sale din Oltenia anilor ʼ60.

  

CUPRINS

  

Nichifor Crainic şi ţara sa (prefaţă de Florin Duţu)        

Sfântul NICODIM şi Mănăstirea TISMANA         

Cooperativa de FOLCLOR      

Prolog OLTEAN  

CRAIOVA 

UZINA ELECTROPUTERE   

TÂRGU-JIU şi CONSTANTIN BRÂNCUŞI

La PEŞTERA MUIERII 

Minunile de la PONOARE

De la ROVINARI la MOTRU  

Pe ŞES şi pe DEALURI 

TURNU-SEVERIN

 

Editura Floare Albă de Colț, 2015, p.112

Preț: 10 lei

COM_COMMENTS_COMMENTS_COUNT

Caractere rămase

Cancel or